Povestea tristetii si a sperantei

A fost odata o femeie delicata, mica de statura, care isi croia drum prin pulberea unei carari uitate. Desi era trecuta bine de prima tinerete, pasul ii era vioi iar zambetul avea stralucirea unei fete neprihanite.
La un moment, fara sa se fi asteptat, zari intinsa la pamant o faptura facuta ghemotoc. Surprinsa, dar si marinimoasa, micuta femeie se opri si, aplecandu-se, intreba firavul corp:
– Cine esti tu?
Doi ochi incetosati si obositi se deschisera incet.
– Eu? Eu sunt Tristetea, se auzi cu greu suierul unei voci tremurande si fibrile.
– Aha, Tristetea!, reactiona plina de veselie femeia pribeaga, ca si cand ar fi intalnit o veche cunostinta.
Neincrezatoare, faptura intinsa la pamant intreba mirata:
– Ma cunosti?
– Bineinteles!, continua delicata babuta. Din cand in cand m-ai insotit o vreme pe parcursul calatoriei mele.
– Si, atunci de ce nu esti inspaimantata?, se mira Tristetea.
– Nu iti este teama de mine?
– De ce sa ma infricosezi, draga mea? Chiar daca as incerca sa fug de tine, tot m-ai ajunge din urma, nu?! Dar, altceva doream eu sa te intreb: de ce pari asa napastuita?, reactiona micuta femeie.
– Eu, eu sunt trista, raspunse faptura intinata cu o voce tremuranda.
Babuta se aseza langa cea suferinda.
– Esti trista, asadar, spuse ea, afisand o privire plina de compasiune. Hai, impartaseste-mi ce te apasa atat de greu.
Dupa un prelung oftat, Tristetea se intreba daca oare de aceasta data o va asculta cineva? Caci, de nenumarate ori simtise aceasta nevoie, insa nimeni nu era dispus sa ii acorde vreo atentie. Astfel, usor spasita si plina de placuta uimire, ea incepu sa-si verse amarul:
– Stii, cel mai mult ma doare faptul ca nimeni nu ma place, nimanui nu ii sunt draga. Dar, menirea mea este tocmai sa ma alatur, pentru o perioada mai scurta sau mai lunga, de oameni. Insa, de fiecare data cand acestia ma simt in preajma, se cutremura si incearca sa scape de mine. Le este teama de mine si ma trateaza cu dusmanie.
Tristetea ofta din nou si isi continua supararea:
– Oamenii au inventat tot felul de apelative si replici prin care ma jignesc continuu. In prezenta mea mimeaza zambete amare, simt dureri in stomac si raman panicati, fara de respir. Chiar si inima lor bate ca un vulcan inainte de a erupe. Apoi sunt coplesiti de siroiul lacrimilor ce nu se mai opresc. Uneori, unii incearca sa uite de mine apelind la alcool sau droguri.
– Da, ai dreptate, confirma delicata babuta, si eu am intalnit adeseori asemenea oameni.
Auzind acestea, Tristetea cazu mai adanc in durerea ei, afirmand ca, de fapt:
– Nu doresc decat sa ajut oamenii. Atunci cand sunt in preajma lor, acestia se regasesc pe sine insusi. Incerc sa ii sprijin oblojind ranile lor. Un om trist este deosebit de sensibil si trebuie sa isi redobandeasca taria. Pe un teren precar, pe o durere necicatrizata, suferinta isi gaseste usor culcus si se reinstaleaza amplificand amaraciunea omului. Astfel, doar cei care ma simt si care isi dau frau liber lacrimilor nevarsate, pot sa vindece cu adevarat aceste rani. In ciuda acestei terapii, oamenii se feresc de mine, nu vor sa recunoasca ca le sunt alaturi, si se afunda in durerea lor. Prefera sa afiseze o masca falsa, fortandu-se sa arate un zambet deloc natural. Sau, isi pun armura tacerii si a glacialitatii.
Incheindu-si vorbele, Tristetea incepu sa verse cateva lacrimi plapande la inceput. Apoi, in tacere, acestea au invadat obrajii ei, pentru ca in final sa planga in hohote, plina de disperare.
Fragila babuta apuca mainile si o imbratisa strans pe cea indurerata. Simtind, in mod surpinzator, pielea catifelata si moale a Tristetii, o sustinea soptindu-i delicat:
– Plangi, draga mea, descarca-ti lacrimile triste! Astfel vei reusi sa te eliberezi si sa prinzi noi puteri. De azi inainte nu vei mai hoinari singura prin lume. Voi fi alaturi de tine, pentru a nu te mai lasa coplesita de lipsa curajului.
Incet-incet, tristetea isi opri sirul lacrimilor, se imbujora, ochii incepura sa-i sclipeasca si, intremata, intreba foarte curioasa pe consoarta sa:
– Tu, cine, tu cine esti de fapt?
– Eu?, reactiona delicata femeie cu zambet de domnisoara, eu sunt Speranta

Leave a Reply